NUŢĂ BAGĂ SPAIMA ÎN FANII LOCALI

Reuşita lui Urdea i-a entuziasmat într-atât pe organizatorii întrecerii din anul următor încât nimeni nu se îndoia de repetarea ispravii. Chiar dacă acum în dreapta sa nu mai stătea Banca, ci Dan Amărică. Iar lângă Balint revenise Zărnescu, “înşelat” de marea sa iubire, viteza.
Avea să fie o cursă cu zăpadă, ultima cu acest apelativ. În care, să o spunem de la început, să nu dăm emoţii şi speranţe, “Dodo” Urdea a repetat nu isprava, ci tristele sale figuri din anii anteriori. A abandonat în chiar prima oră! Deşi el îşi pregătea maşina. Cu toate acestea, braşovenii nu ştiau că aveau să fie martorii a ceea ce avea să devină una dintre cele mai contestate curse ce avuseseră loc vreodată.

A fost un raliu al “Zăpezii”, dominat de duelul de-a dreptul titanic dintre Balint şi colegul său de echipă, Vasile, în “jocul” cărora uneori s-a infiltrat parşiv un echipaj cvasinecunoscut, dar destinat şi el unui viitor strălucit: cel al bucureştenilor Florin Nuţă şi Radu Dumitriu. O cursă extrem de disputată între aceştia, care au monopolizat victoriile pe probele speciale. De remarcat că Florin nu pilota o maşină de grupa C, precum cei doi IAP-işti, ci o Dacia 1300 de grupa A. Adică, net inferioară. Cu tot acest handicap, a produs panică în fanii locali. O doamnă, soţie de mare pilot în epocă şi după, într-atât a fost de vexată de prestaţia de senzaţie, dar ameninţătoare pentru idolul local, a bucureşteanului, încât nu s-a putut abţine şi a scăpat în public o exprimare pe care cel de care vorbim n-a uitat-o până azi. Ar fi zis aceasta, “cine p…m…e şi Nuţă ăsta, de vine la Braşov să-l bată pe Balint?”
Temperatura ridicată la care s-a desfăşurat bătălia fratricidă pentru victorie, ce aducea adrenalina în stare de fierbere, i-au solicitat un efort suplimentar lui Zărnescu. Trebuia să reuşească controlarea ardoarei spre spectacol a lui Loţi. Pentru că îi plăcea să facă spectacol. Mai ales la Braşov. Uitase cum trebuia dozat efortul. “Stătea permanent cu piciorul în gaz. Încercam să-l temperez pe zonele de ieşit afară. Loţică, îi ziceam, dacă sărim afară, noi avem de pierdut, publicul se distrează. M-a înţeles. Îi câştigasem mai demult încrederea. Şi invers.” Au fost vorbele lui Dan Zărnescu, omul alături de care Ludovic Balint a obţinut majoritatea succeselor sale.

Iar dacă întrecerii i-au fost de ajuns şapte ore pentru a stabili învingătorul (Balint, desigur!), afişarea rezultatelor a necesitat câteva zile bune. Fiindcă Nuţă, având tupeul să termine pe locul trei la general, a stârnit suspiciuni. A fost suspectat de neconformităţi mecanice. O contestaţie introdusă de adversari l-a eliminat din clasamentul provizoriu. Şi i-a fost controlată în detaliu maşina. Dar nu doar a sa. Nu mai puţin de şase maşini au fost depistate “neconforme” la prima cercetare. Au urmat, desigur, apeluri. Şi iar măsurători, recalculare, validare. Acţiune ce a luat câteva zile. Din şase, două au rămas definitiv descalificate. El, Florin Nuţă, nu. “Era curat”, încât a fost repus în drepturi. Aşa i-a venit cuiva ideea să aprecieze că unei curse ce a ţinut şapte ore i-au trebuit şapte zile pentru stabilirea clasamentului final.

A fost ultima apariţie a titulaturii de ,,raliu al Zapezii”. Din sezonul următor, înscris în calendar în luna aprilie, raliul, chiar organizat în zona Braşovului, nu mai putea avea parte de decorul ce-i dăduse numele. Reprogramarea datei de desfăşurare o lună mai târziu se datorase intrării în vigoare a interdicţiei, de tristă amintire, de-a circula pe timpul iernii a autoturismelor. Ce se va aboli abia după ’89.

S-A SPART CUPA!
După ce Urdea a plecat, raliul Braşovului a rămas să fie disputat doar de cele două mari volane ale ţării: Balint şi Vasile. Cu avantaj net de partea primului, fiindcă pe Fănel îl trăda deseori mecanica. Iar când se întâmpla să abandoneze ambii, atunci puteau îndrăzni şi alţii să acceadă la şampania din cupa destinată învingătorului. Beneficiari au fost Mihai Costinean şi Nicolae Andrei. Din păcate, ultimul n-a putut să soarbă nicio înghiţitură din acidulata băutură. N-a avut din ce. Se spărsese cupa!! Dar nu era vina lui.
S-a întâmplat în 1988, an în care, tot la Braşov, a fost desemnat şi primul câştigător al nou înfiinţatul “trofeu Dacia Sport”, pentru echipe.
Să vedem însă cum s-au derulat evenimentele pe teatrul de operaţiuni. Balint a ieşit destul de repede din cărţi, după numai două speciale. Rămas fără adversarul său cel mai periculos, Vasile se îndrepta spre o victorie relativ facilă. Ar fi fost prima de când era asociat cu Scobai. Nu va reuşi nici de data asta. Şi acum ştim că… niciodată. Atunci au avut parte de un ghinion teribil. Ca orice ghinion! Dar produs de o situaţie stupidă. O povesteşte un trăitor al ei, Ovidiu Scobai: “eram spre finalul raliului. Pe Poiana Mărului. Deschideam drumul. Deodată, am întâlnit pe drum o turmă de oi. Ocolind-o, am lovit un bolovan mascat care a rupt pompa de ulei. Am rămas “cloşcă”. Ciobanul era gata să ne i-a la ciomege că dădusem iama în oi şi i le speriasem. El nu fusese anunţat că pe acolo trece un concurs”.

Aşa a ajuns Andrei să câştige primul şi singurul său raliu. Victorie facilitată, e drept, de “defectarea” celor două echipaje de vârf ale Colibaşiului, dar şi de avantajul reuşit în disputa strânsă cu precedentul învingător, Costinean, atunci la IATSA. Dispută controlată însă cu dezinvoltură de Sorin. Care a fost “alergat” de o adevărată “haită”. Tripleta de aur a celor de la Ştefăneşti, Costinean, Mălăuţ şi Bucur, a trebuit până la urmă să încline steagul în faţa sa. Victoria lui Andrei a fost o surpriză mai mult pentru organizatori. Aceştia, convinşi că succesul nu-i putea aparţine decât idolului local, Ludovic Balint, creaseră o cupă deosebită pentru cel ce avea să devină cu “siguranţă” învingător! Numai că Balint a fost trădat de o planetară şi n-a mai ajuns la final. Şi nici cupa la Andrei pentru că, spune acesta, oficialii i-au zis că…“s-a spart”!?
Cam acestea au fost principalele “atracţii” ale deceniului. Care se va încheia cu o altă cursă antologică, disputată în 1990.

LA FINAL SE PIERDE TITLUL
O asemenea formulare n-ar fi fost posibilă până în acel an, când raliul constituia uvertura campionatului. Acum, în ’90, glisase pe ultima poziţie a calendarului. Iar prin jocul rezultatelor devenise nu numai atractiv, ci chiar decisiv în stabilirea campionului. Toate acestea au făcut ca decizia privind decernarea titlului să se amâne pentru ultima etapă, cea de la Braşov, dar şi numărul pretendenţilor la marea onoare să crească la trei: Ştefan Vasile (cu prima şansă), Constantin Duval, de la Oltcit şi, necunoscutul pe atunci, Constantin Aur.

Pe trei noiembrie, ziua “finalei”, în zona Braşovului iarna era deja instalată. Cursa începe prost pentru Vasile. Pe a patra probă a zilei, Valea Cetăţii, ruperea cablului de acceleraţie îl face să piardă nu mai puţin de şapte minute faţă de contracandidaţii săi la titlu. O eternitate. Şansele să redevină campion par tot mai firave, dacă nu chiar compromise. Mai ales că nici Balint nu e într-o zi prea bună, încât să se amestece în lupta pentru câştigarea raliului, ce ar fi complicat sarcina celorlalţi. Aşa, bătălia pentru Braşov se dă între Mălăuţ şi..Aur. E o luptă strânsă, care, dacă se termină în favoarea ultimului, îi aduce acestuia titlul. Aur ştia şi el foarte bine care-i situaţia, că ziua aceea poate fi a lui. Şi a trecut la atac. Titi a avut o bună prestaţie în acea cursă. S-a aflat chiar la conducerea acesteia, cu un avans suficient de liniştitor. Numai că, înaine de un punct de control… Dar să-l lăsăm chiar pe el, pe Constantin Aur, să ne relateze: “după timpii realizaţi eram pe locul întăi, dacă n-am fi avut o penalizare pentru un minut întârziere la controlul orar. Pe când aşteptam intrărea în respectivul punct, Nistor Duval a venit la portiera mea, iar George Grigorescu la copilot. Şi au insistat cu tot felul de întrebări, pentru a ne încurca. Scopul (înţeles mult mai târziu de Titi-n. a.) era să nu câştigăm noi raliul, pentru că am fi fost campioni. Să câştige Mălăuţ (era pe locul doi, pe atunci). În acest caz, campion ar fi fost Costi Duval”. Stratagema celor doi a reuşit. Mălăuţ şi Grigorescu au câştigat raliul, iar Duval “cel mare” campionatul. Aşa încât Titi, victimă a uneltirilor, a devenit doar “vice”. Spune Aur: “dacă eu şi copilotul, Relu Ungureanu, am fi avut mai multă experienţă, probabil că aş fi avut încă un titlu”.

S-au “lăsat” păcăliţi nu doar din lipsă de experienţă, ci şi pentru că erau de felul lor oameni cu bun simţ, încrezători în ceilalţi. Titi Aur, acum chiar mai mult, se vede că este un tip perfect echilibrat, cerebral.
În tot acest timp, Fănel şi Ovidiu continuau să se complacă undeva mai jos în ierarhia întrecerii. Pe locul şapte, după un alt echipaj al “casei Dacia“, condus de noul venit în divizia elită, Silviu Moraru. Ciudat, pe măsură ce cursa se apropia de final, Vasile nu trecea de cel dinaintea sa. Iar acest fapt îl făcea să piardă titlul. Oricât fair-play ar avea, când e vorba de o asemenea realizare, un “ordin de echipă” dat unui sportiv ce nu era pretendent la un loc fruntaş devenea ceva normal. Firesc. Chiar obligatoriu. Şi atât de simplu de realizat! Eram convins că aşa se va întâmpla, că Ovidiu, la uriaşa sa experienţă, va face gestul. Dar probele rămâneau tot mai puţine şi rocada nu se producea!? A venit şi timpul finalului, şi poziţiile au rămas tot neschimbate!? Cu locul şapte în cursă, titlul mergea la Constantin Duval. O premieră pentru pilotul oltean. O încununare a unui parcurs constant şi chiar entuziasmant.

Mulţi au rămas perplecşi la această “strategie“ sinucigaşă a marelui navigator şi strălucitului teoretician care era Scobai. Să fi îmbătrânit Ovidiu? La ceva vreme de la nefericitul eveniment l-am întrebat cum de a putut greşi în modul acela ? Mi-a zis că nu urmărea decât ecartul faţă de primul clasat, nu şi câte maşini sunt între acela şi ei!? La un moment dat a constatat că se află după Moraru, dar niciodată nu i-a trecut prin cap să-i ceară să cedeze locul fără luptă!? Acum gândeşte altfel despre cum ar fi trebuit să procedeze. Lui Fănel nu i-a zis niciodată de poziţia precară pe care o aveau. O altă greşeală. Cu siguranţă, Ştefan Vasile l-ar fi convins să revină la “gânduri mai bune”. Un campionat pierdut în ultima etapă, ca şi cel din ’85!
Până la urmă, după cum probabil cunosc adevăraţii pasionaţi ai motorsportului românesc, titlul i-a fost atribuit lui Ştefan Vasile şi Ovidiu Scobai. De ce, nu face obiectul scrierii de faţă.

DOUĂ CREAŢII INEDITE
Dacă în 1989 la Braşov îşi făcea apariţie în premieră un Oltcit cu motor central, realizat sub îndrumarea ing. Dan Ghiuruţan, în anul ce a urmat acelaşi raliu a fost gazda unui alt debut în campionatul naţional: cel al Daciei Sport MD87, aparţinând echipei IATSA Piteşti. Şi tot cu motor central. Aceasta pentru că din şapte echipaje gata să “apere” culorile echipei, pentru disputa finală în care mai puteam spera la titlul pe echipe, cu chiu cu vai am putut alinia trei maşini de concurs. Situaţie de-a dreptul dramatică având în vedere lotul de care dispuneam. Au răspuns prezent doar Mălăuţ şi Bucur, cu navigatorii lor, încât a trebuit să aruncăm în luptă un echipaj improvizat. Debutant în totalitatea sa. Cel al fraţilor Daniel şi Ion Mojilian. Primul, preluat de la IAP, era un nume rezonant în campionatele de viteză, dar ca pilot de raliu nu evoluase niciodată. Fusese doar navigator, în anii de început ai lui Nicolae Andrei. Iar fratele său, nici atât nu avusese contacte cu întrecerile de automobilism. Daniel Mojilian avea, trebuie să recunosc, o misiune de două ori dificilă. Primo, pentru că-i lipsea experienţa “macadamului”, extrem de penalizantă pentru un pilot venit din viteza pură. Secundo, trebuia să conducă un prototip cu motor central, ce avea cu totul alte manifestări chiar şi faţă de maşina sa, cu roţile motoare în spate. Când am ajuns la Braşov, cursa era în plină desfăşurare. În clipa în care am virat drapta pe “Strada Lungă”, am fost stupefiat să văd maşina încredinţată celor doi fraţi, parcată în siguranţă pe trotuar. Semn că se terminaseră probele de asfalt! Numai că, toate aceste progrese nu au putut fi exploatate exact pe probele pe care maşina părea a priori avantajată. Cele numite de “macadam”. Unei astfel de îmbrăcăminţi, vitezişti precum Daniel Mojilian nu i s-au adaptat. Vederea “macadamului” îi făcea brusc apatici. Şi preferau să se retragă din cursă. Motiv pentru care am renunţat la asemenea experimente.

“VICTORIA ŢINE DE SOARTĂ”
Costi Duval va avea parte de titlul ce-i fuses răpit abia în întrecerea anului următor. De data aceasta poate neaşteptat, dar pe deplin meritat. Numai că, în mod cu totul surprinzător şi stupefiant, va împărţi onoarea cu adversarul său, Ludovic Balint. Doar noi suntem capabili de asemenea stupidităţi.
Finala campionatului urma să se joace la sfârşitul lui octombrie în zona Braşovului, pe zăpadă. Titlul urma să fie decis, pentru a doua sau a treia oară în ultimii ani, de duelul dintre Balint şi Mălăuţ. Ionel avea, teoretic, şansa să devină numărul “unu” naţional. N-a reuşit nici atunci, fiindcă la a doua trecere pe “Pârâul Rece” s-a răsturnat! Lui Loţi nu-i mai rămânea decât să ajungă liniştit la finiş, pentru a deveni a şasea oară campion absolut al României la raliuri. Timpul trece în favoarea sa, kilometrii se scurg şi ei, întrecerea se apropie de sfârşit. Toţi se gândesc numai la relaxare, după o zi ce i-a întrebuinţat serios. Din ultima probă a raliului a rămas mai puţin de un km. pentru redutabilul cuplu Balint-Zărnescu. Dar atunci, pe ultimele viraje, se produce incredibilul: cei doi ies în decor şi acolo rămân!! Cu siguranţă, deconcentrarea apărută prematur, prin dispariţia adversarilor care-i puteau pune probleme, l-a făcut pe Loţi să fie mai exuberant într-o abordare. Să supraconducă. Zărnescu nu are o explicaţie exactă pentru ce s-a întâmplat. Îşi aminteşte că “am glisat puţin pe o urcare, dar cred că a fost şi o problemă tehnică apărută subit, ce s-a asociat de minune cu derapajul, făcându-l incontrolabil”.
Câştigând acea ultimă cursă despre care povestim, Constantin Duval, care până atunci fusese ceva mai puţin decât outsider, îl egalează la puncte pe asul braşovean. Iar conform regulamentului ce definea fără echivoc şi criteriile de departajare în caz de egalitate, titlul atât de râvnit trebuia să fie al craioveanului. Îl va obţine, în sfârşit, dar, împotriva oricărei logici, nu va fi singur!? Îl împarte cu eroul raliurilor româneşti ale timpului!! Care, trebuie subliniat, merita fără nicio îndoială această onoare.
Pentru familia Duval, succesul a fost mai mare, pentru că mezinul, Nistor, s-a clasat pe locul secund în raliu. O dublă istorică prin unicitatea ei.
Dacă mai există sceptici care pun la îndoială adagiul conform căruia “victoria ţine de destin”, iată derularea unor evenimente petrecute spre finalul aceleaşi întreceri, ce nu fac decât să confirme spusele citate. Pentru ca totul să fie foarte clar, revenim, reamintind că după ieşirea prematură a lui Mălăuţ din întrecere, titlu intra în posesia braşoveanului, chiar dacă nu el câştiga. Balint şi Zărnescu ştiau acest lucru şi mergeau în regim de croazieră. Fără ambiţii la locul întâi. Loc pe care se instalase, mai mult sau mai puţin surprinzător, Nistor Duval. Cu două speciale înainte de final, acesta avea un avans suficient de liniştitor încât putea spera la prima sa victorie majoră. În această situaţie, coroborată chiar şi cu o ipotetică ieşire din cursă a marelui favorit, fratele său nu câştiga titlul. Dar niciunul dintre ei nu-şi făceau probleme, fiindcă Loţi era prezent în cursă. Şi probabil că nici nu erau la curent cu poziţiile în ierarhia momentului. Soarta avea să basculeze în favoarea lui Costi abia în penultima probă în care Nistor scapă maşina din mână şi se răstoarnă. Cu sprijinul spectatorilor aceasta e repusă pe traseu şi, deşi şifonată, îşi continuă efortul. Dar pierde primul loc în favoarea fratelui mai mare. Care nici în această situaţie n-ar fi devenit campion. Mai trebuia îndeplinită o condiţie ce la momentul respectiv părea mai repede de domeniul SF-ului. Numai că, pe ultima specială s-a întâmplat ceea ce acum ştiţi deja. Constantin Duval era cel aflat în graţiile Fortunei. El fusese favoritul sorţii.