ÎNTÂLNIRE CU TRECUTUL (III)

LEGENDELE “PIETRELOR”

Dacă în trecerea sa prin vreme, raliul braşovean a avut în program probe cu prezenţă limitată, altele, câteva, au fost de neînlocuit. Fără ele şi-ar fi pierdut întregul şarm. Una dintre acestea este nu mai puţin celebra, legendara, “Printre pietre”. O probă adevărată, care solicită piloţilor întregul potenţial de care sunt capabili. În care adrenalina e garantată. Aici, “Printre pietre”, dacă n-ai “stofă” nu poţi pretinde un loc în Top 10. Iată şi o exemplificare:

într-un sezon din preajma anilor ’90, când campionatul se încheia, contrar tradiţiei, cu raliul organizat de braşoveni, am urcat la circa un km. faţă de la startul ultimei probe a competiţiei şi campionatului. Faimoasa “Printre pietre”, sau “Pietrele lui Solomon”. Fiind final de final, la ora aceea era deja beznă în pădurea unde aşteptam trecerea concurenţilor. Sincer să fiu, cum în acel an conturile erau deja încheiate, n-am mai fost preocupat de ordinea în  care urmau să apară maşinile. Fapt penalizant, pentru că în noapte era imposibil de ştiut cine trece. Aşa că nu ne mai rămânea decât să urmărirm un adevărat spectacol de sunet şi lumină. Faruri care se proiectau în noapte, după configuraţia drumului. Motoare ale căror tonalităţi alternau în raport cu “desenul” acestuia: turate la maximum sau în sarcini reduse când se frâna pentru vreun viraj mai exigent. După care, în preajma locului în care eram cantonaţi, zgomotul atingea paroxismul, acompaniat fiind şi de o ploaie de pietre aruncate haotic de roţi, în dezlănţuirea lor nebună. Trecea “monstrul”. Până la sosirea următorului, mai puteam admira doar luminile roşii din spate, ce îşi măreau intensitatea la frânare sau dispăreau în stânga ori dreapta, ca într-un dans a cărui unică regulă era rămânerea pe ring. Aşa s-au întâmplat lucrurile la trecerea primelor 3-4 maşini. Identic, până la confundare. Doar aveam de-a face cu vedetele elitei.

Apoi, spectacolul şi-a schimbat brusc registrul. Venea un bolid pe care-l percepeai că e pe drum doar după schimbarea poziţiei farurilor. Altfel, motorul nu avea nicio inflexiune care să te facă să înţelegi că pilotul său mai şi frâna. Nimic nu trăda vreo preocupare în acest sens. Motorul urla continuu din toţi caii-putere pe care-i transmitea cu sălbăticie roţilor. Alături de mine, un coleg a rostiti admirativ, dar şi vădit emoţionat: “ăsta e Loţi! Numai el poate să meargă aşa”. Câteva clipe mai târziu, o maşină a trecut ca o nălucă pe lângă noi, dispărând în întuneric la fel de rapid şi în aceeaşi manieră de continuu atac.

Cei care au urmat după el reveneau în normalitatea faptelor. Erau clasicii acelor vremuri.

Însă, oricât de dumnezeieşte mergea Balint, nu era nici el invincibil. Dacă avea reflexe uluitoare în evitarea unor coliziuni ce frizau catastrofa, cum a fost ocolirea acelui taur apărut din senin pe o probă specială din raliul Braşovului anului 1993, ceva mai târziu, pe dificila specială “Printre pietre”, un bolovan apărut şi el pe traseu la fel de misterios, i-a pus capăt evoluţiei. Nu era pe dictare şi l-a luat în plin.

Să revenim în timp, în îndepărtatul an 1980, pentru o întâmplare cu puternic iz anecdotic. Şi  care l-a avut drept personaj central pe acelaşi Mircea Ilioaea. Venit pregătit pentru a învinge în acel sezon pe marea sa rivala, echipa Dacia. Unul contra toţi! Dezavantaj flagrant, cu toate că pilotajul bucureşteanului avea o mare cotă de piaţă. Iar pentru a-şi susţine efortul, a deplasat după el, şi doar pentru el, nu mai puţin de opt autoturisme de asistenţă tehnică, gata să rezolve orice. Un veritabil du jamais vu.

În acel an, cu zăpadă din abundenţă, Mircea venise pregătit pentru orice. Inclusiv lanţuri. Dar nu din comerţ, ci făcute la comandă, după ideile sale. Şi care se vor dovedi extrem de eficace. Numai că, într-una din serile premergătoare cursei are proasta inspiraţie să invite în maşină, pentru o urcare pe proba pe care “ne aflăm” cu povestirea, pe Urdea şi pe anvigatorul acestuia. Ambii braşoveni. Trebuie spus, pentru cei care nu cunosc, faptul că “Dodo” Urdea era un mare talent şi la fel de mare speranţă a automobilismului de performanţă. Un excelent cunoscător al probelor “de casă”. Într-o adevărată demonstraţie de forţă, Ilioaea îi uimeşte pe invitaţi urcând proba mai repede cu un minut şi ceva sub timpul de referinţă al lui Urdea! Deşi consternaţi şi cu feţe lungi, cei doi găsesc forţa să-l felicite. Fapt normal, dovedind sportivitate.

Numai că surprinzător, dată fiind zăpada ce acoperea drumurile, la sedinţa tehnică ce preceda raliul se produce o adevărată lovitură de teatru: conducerea cursei interzice folosirea lanţurilor!? Ciudat, nu? Mircea are însă explicaţia sa, el consideră că acţiunea e datorată celor doi invitati, “care au făcut ce au făcut şi au reuşit să convingă pe cine trebuia, să le interzică”. Crezând că astfel, fără acele lanţuri minune, în fond nişte banale “lanţuri de vacă”, după cum le numeşte cu seninătate autorul lor, Ilioaea ar fi putut fi învins. S-au înşelat. În acele condiţii danteşti, bucureşteanul, după o primă probă de acomodare, a zburat pe tot traseul punând zeci de secunde între el şi apropiaţi, pe majoritatea probelor.

Că interzicerea lanţurilor a fost o eroare grosolană a dovedit-o şi prima urcare a probei “Printre pietre”, înscrisă de nu mai puţin de trei ori în programul zilei. Atunci, la prima trecere s-a produs o uriaşa hecatombă: trei sferturi din concurenţi au rămas blocaţi de zăpada de pe drum! Anularea probei, neutralizarea raliului, abandonarea definitvă a parcurgerii acesteia. Dar scopul nu a fost atins. Ilioaea a obţinut o nouă victorie. Ultima aici.

Iar în următorul an, gafa cu interzicerea lanţurilor nu s-a mai repetat. Din contră, participanţii au fost obligaţi să le monteze. Cu toată prezenţei acestora, proba şi-a luat porţia de victime. Iată păţania unuia dintre aceştia, în chiar relatarea sa: “ediţia a XI-a a raliului Zăpezii, din 13-14 Februarie 1981, a început sub auspicii clare de iarnă. Zăpada căzuse toată săptămâna, iar în ziua cursei oraşul era un patinoar. În seara de 13, la ieşirea din Braşov spre Predeal are loc un adevărat carambolaj de camioane. Prin traficul aglomerat se strecurau şi echipajele de concurs, care aveau de făcut cele mai multe traversări ale oraşului. Braşovul participa în concurs cu mai multe echipe. Prima trecere pe ,,Pietrele lui Solomon” se face pe lumină. Pe o parte era masivul stâncos, pe partea cealalta haul de care te despărţea un taluz de zapada de 1 m. Echipajul cu numărul de concurs 106 reuşeşte cu greu să abordeze un viraj de aproape 180 de grade, după stâncă, cu urcare pe prima porţiune şi coborâre pe partea a doua. Copilotul nu apuca să îşi treacă o atenţionare. Cea de a doua parcurgere a traseului se face după ora 21. La virajul cu pricina, farurile “coboară” prima dată într-un “decupaj” al taluzului, făcut de alte două maşini participante la eveniment. Când îşi dau seama, este deja prea târziu: echipajul are o fracţiune de secundă de pauză, după care urmează rostogolirile în gol. Maşina 106 este a treia picată în capcană. A doua zi e scoasă la drum, bateria este umplută cu apă de la izvorul din apropiere, pornită prin împingere şi ajunge pe roţi “acasă”. Autorul relatării şi pilot al “maşinii 106” a fost Dan Niriştean. Un sibian necunoscut pe atunci, şcolit într-ale pilotajului la Universitatea lui nea “Bebe” Telescu. Peste ani, Niriştean va deveni unul dintre artizanii obţinerii unicului titlul de către o foarte puternică echipă a deceniului nouă: IPA Sibiu.

DISPUTE FRATRICIDE

Să nu părăsim anul 1981. Ceea ce i s-a întâmplat lui Dan Niriştean a fost un banal incident de cursă. Chiar dacă n-a fost singular. Însă ce a caracterizat raliul Zăpezii din acel an, au fost două aspecte de interes major.

Primul, a fost aducerea în echipa uzinei Dacia a talentatului şi foarte promiţătorului pilot braşovean Gh. Urdea. “Dodo” pentru apropiaţi şi pasionaţii vremii. O mare speranţă ce s-a lăsat cu greu convinsă să accepte propunerea echipei în care prietenul şi rivalul său, Ludovic Balint, intrase cu un sezon mai devreme. Urdea a fost “în negocieri” cu staff-ul grupării din Colibaşi încă din vara precedentă, când a şi pus condiţii privind navigatorul. Printre cei agreaţi şi doriţi cu insistenţă de el se număra şi timişoreanul Corneliu Ţiţ. Care a şi fost legitimat. Dar zilele treceau, treceau şi lunile, însă “Dodo” tot nu “bătuse palma” cu cei de la Dacia. Nici chiar în săptămâna raliului nu s-a întâmplat aşa ceva. Abia în preziua acestuia a zis “da”. Zvonul s-a răspândit cu repeziciune încât a prins de veste şi Nistor, care din prietenie l-a sunat pe Tiţ să vină de urgenţă. Acesta n-a stat pe gânduri, şi-a făcut în grabă bagajul, a împrumutat maşina unui coleg de serviciu şi a întins-o spre Braşov. A ajuns cu câteva ore înaintea startului. De recunoaştere nici nu mai putea fi vorba. Era mult prea târziu. În plus, Urdea, fiind de-al casei, cunoştea foarte bine probele. Cât despre automobilul pe care să alerge cei doi, soluţia a fost una singură: i s-a luat maşina lui Banca! Deşi era pilot al echipei. Şi destul de încărcat de glorie. Dacian nu a avut încotro şi i-a cedat-o, resemnându-se la rolul de spectator extrem de avizat.

Urdea şi Tiţ au luat startul plini de speranţă. Dar n-au avut timp nici să se aranjeze bine în scaune când au auzit zgomotul clasic de “lagăre topite”. Şi au tras definitiv pe dreapta. Twin-master-ul arăta că parcurseseră doar 3,85 km.! Abia atunci “Dodo” a realizat că se împlinise profeţia lui Dacian, care-i dăduse cu strângere de inimă maşina, zicându-i: “dacă mi-aţi luat-o, atât noroc să aveţi”. Când s-au revăzut, Urdea nu l-a iertat, “m-ai blestemat”. La care, clujeanul i-a dat un răspuns dezarmant: “nu, dar m-am gândit cu drag la tine”. Schimbul de replici s-a încheiat la fel de repede ca şi cursa braşoveanului. Însă  nu peste mult timp, cei doi vor fi vedetele unui raliu de antologie. De data aceea în calitate de coechipieri. După cursa de la Braşov, Urdea a promis, şi s-a ţinut de cuvânt, de a se duce la Piteşti cu o săptămână înainte de fiecare concurs pentru a-şi pregăti personal maşina. Aşa a reuşit să încheie sezonul fără alte abandonuri.

Al doilea aspect major a fost cursa în sine. O bătălie fratricidă între multiplul campion Ilie Olteanu, acum cu Vezeanu alături, şi marea revelaţie a pilotajului sportiv, care era Balint. Căruia, începând cu acea cursă, îi fusese asociat Constantin Zărnescu. La momentul respectiv nimeni nu-şi imagina că cei doi vor deveni referinţe absolute ale raliurilor româneşti. Nici chiar ei.

Disputat într-un  decor de iarnă autentică, “raliul Zăpezii” îşi justifica pe deplin numele. Omăt abundent, pe alocuri topit dar imediat îngheţat, traseu dificil ce obliga la folosirea lanţurilor. Întrecerea a lăsat impresia că e disputată doar începutul său. Pe prima probă, urcarea în Poiană,  s-a impus evident şi fără probleme Balint, pentru ca pe următoarea, “Valea Cetăţii”, să aleagă în mod greşit pneurile şi să piardă 2’30’’ la Ilie Olteanu! Moment în care oricine altul ar fi înţeles că accesul la primul loc nu-i mai este permis. Dar Loţi nu aparţinea acestei categorii. Altfel n-ar mai fi ajuns cine a fost. A atacat dumnezeieşte şi după doar două alte probe revine la şefia cursei! Remarcabil, nu-i aşa? Ei bine, Balint nu se mulţumeşte cu atât. Atacă şi iar atacă, probă după probă, pentru ca la final să devanseze cuplul Olteanu-Vezeanu cu 3’40’’. Uluitor! Un ecart enorm. Du jamais vu! Mai bine de şase minute, luate în doar şapte probe speciale. Şi acelea desfăşurate în condiţii danteşti, de drumuri cu aderenţă mai mult decât precară. La un astfel de ritm îndrăcit, de rock’n’roll, nimeni nu-i putea face faţă. Nici chiar Olteanu, chiar dacă n-ar fi dispărut într-un mod atât de stupid după această întrecere.

BRAŞOVENII, ÎNTRE EI

A doua mare bătălie a deceniului nouă pe drumurile braşovene a avut loc doi ani mai târziu, în 1983. Şi i-a avut drept duelişti pe faimoşii Balint şi Urdea. Primul, deja aureolat cu două titluri de campion absolut la raliuri. Celălalt, mereu în căutarea reuşitei supreme. De data aceasta, “Dodo” îl avea în dreapta pe Dacian Banca, pilotul care acceptase convertirea la rolul de navigator. În schimb, Balint era văduvit de prezenţa lui Zărnescu, care îşi consacrase întregul sezon primei sale iubiri, cursele de viteză.

Printre alte noutăţi trebuie remarcat debutul unui cuplu de rezonanţă în automobilismul autohton, cel alcătuit din Stefan Vasile şi încărcatul de glorie, Ovidiu Scobai. Nativ din Braşov. O cuplare făcută, zice Scobai, în mare secret, “fără ştirea soţiei” căreia, urmare a problemelor de sănătate, îi jurase că a abandonat definitiv activitatea competiţională. În plus, după ce s-a urcat în maşina lui Ştefan, Scobai a simţit din nou gustul raliurilor şi n-a mai coborât decât atunci când s-a retras din activitate. Ar fi fost imposibil să-şi ţină promisiunea, atâta timp cât destinul îi hărăzise, alături de Vasile, încă şi mai mari succese. Iar cei ce au trăit acele timpuri îşi amintesc că pe tot parcursul deceniului nouă al trecutului secol, de câte ori se anunţau rezultatele din raliurile interne sau internaţionale cu participare românească, numele interne cel mai des auzite erau Vasile-Scobai şi Balint-Zărnescu.

Aşa cum ne-a obişnuit, după un sezon slab, “Dodo“ era capabil de unul super. Iată-l în acel an aliniat împreună cu cei doi adversari ai săi, Balint şi Vasile, la startul “raliului Zăpezii” desfăşurat şi acesta în condiţii de iarnă autentică. În cursă, bătălia se duce practic între el şi Loţi, deşi mai erau şi alţi pretendenţi la victorie. Mai toţi, braşoveni, cum erau Mircea Popescu şi echipajul foarte dotaţilor Nicolae Balea şi Ion Comşa. Nişte sportivi care nu aveau nimic de invidiat la marile nume ale momentului. Le lipsea nu doar dotarea materială şi logistica celor de la uzina din Colibaşi, cât mai ales ceva esenţial în orice activitate: şansa. Iar victoria, se ştie, ţine de destin. Însă în cursa de la poalele Tâmpei, cuplul de care tocmai am vorbit a figurat printre animatorii permanenţi ai unei întreceri desfăşurată pe drumuri pe care întâlneai de toate: asfalt uscat, dar şi ud, zăpadă, gheaţă. Continuu sau alternativ. Ceea ce ridica probleme deosebite în alegerea pneurilor.

Pentru această întrecere, la care ţinea foarte mult, Urdea cumpărase pe când fusese la “raliul Iarna rusă” două pneuri Barum Pollar, speciale pentru zăpadă. Le achiziţionase de la Kvaizar, din echipa Skoda. Anvelopele respective nu se găseau în comerţ. Erau folosite doar de piloţii ruşi şi cehi. În afară de acestea, de care în ţară nu avea decât el, cei trei driver-i de elită ai IAP dispun acum, în premieră, de automobile noi, cu totul altele decât cele anterioare: Dacia Sport, propulsate de motoare de circa 100 CP. O cifră remarcabilă la timpul respectiv. Şi la a căror punere la punct, extrem de laborioasă, Urdea a contribuit hotărâtor. O maşină acum promiţătoare, ce inspira supleţe şi forţă.

Cursa a fost o bătălie titanică între Urdea şi Balint, ce a “topit” zăpada. Ambii împing limitele dincolo de ce le oferea o aderenţă şi aşa precară şi fac dese incursiuni în decorul rece şi neospitalier. De unde sunt readuşi pe drum cu ajutorul spectatorilor.

Cu anvelopele minune, Urdea şi Banca se impun pe prima probă speciala, Braşov-Poiana-Valea Cetăţii. 22 km. În care au întâlnit de toate. De la asfalt uscat la gheţă. După propria cronometrare a lui Dacian, în dreptul hotelului Alpin, cei doi aveau patru secunde avans faţă de “Loţi”. Care a continuat să forţeze, iar pe coborâre, unde drumul era acoperit cu zăpadă, a sărit afară. Dar n-a stat prea mult, pentru că în zona erau şi spectatori. La final, acuza doar 1’46’’ întârziere faţă de Urdea.

Înfuriat de mezaventura avută, dar mai ales de perspectiva deloc plăcută de a fi învins de rivalul său tocmai la Braşov, Balint face adevărate minuni pe următoarea specială şi reduce la doar şapte secunde decalajul faţă de “Dodo”. Victoria rămânea să se joace. Orice rezultat era posibil. Şi normal.

Simţind iminenta ameninţare de a pierde şefia cursei, Urdea, la rândul său, şarjează pe faimoasa “Printre pietre” şi…se înfige într-un taluz de zăpadă. Noroc că braşovenii prizează cursele. Iar spectatorii îşi fac datoria. Cu tot efortul acestora, timpul pierdut îl readuce pe Balint la conducere. Dar “Dodo” şi Dacian sunt în ziua lor de graţie. Şi bat câteva probe la rând, revenind la comanda cursei. Înaintea ultimului asalt, Valea Cetăţii, cu plecarea din Râşnov, de la “Acapulco”, ei au un avans confortabil faţă de cei doi colegi, Balint şi Vasile. Câteva zeci de secunde, altfel hotărâtoare. Problema pe care şi-o puneau toţi înaintea startului era cu ce fel de roţi să urce? Cu lanţuri sau fără? “Loţi” era mai puţin interesat de colegii săi, cu care de altfel se afla în dispută directă, ci de cum îşi echipează maşina…Balea! Ca dovadă a aprecierii de care se bucura acesta în faţa campionului. Cum Balea a optat pentru lanţuri, Balint a făcut şi el la fel. Soluţie adoptată, din motive lesne de înţeles, şi de Urdea. Vasile a procedat altfel. N-a vrut lanţuri, ci a cerut faimoasele anvelope de iarnă ale lui “Dodo”. Şi le-a primit. Se va dovedi că el trăsese cartea câştigătoare.

“Loţi”, în efortul său disperat de a reuşi imposibilul, a atacat dezlănţuit. Totul a fost OK cât timp a fost zăpadă pe drum. Dar în dreptul “Cabanei vânătorilor” aceasta nu mai era, lăsând loc unui asflat cum altfel decât ud. O zonă fatală pentru braşovean. Care a “sărit” serios în afară. Numai că, de data asta, în zonă nu era nimeni. Abia după o jumătate de oră a reuşit să se extragă din zăpada de pe margine cu ajutorul unor militari.

Nici Urdea n-a bătut proba, pentru că nu avea nevoie să o facă. Avea suficient avans încât să nu se expună. Îl mai şi văzuse pe Balint zbătându-se în zăpadă!

Victoria pe Valea Cetăţii avea să-i revină lui Vasile, cu toate că în al doilea viraj în ac de păr, unde mulţi rămăseseră înşiraţi din cauza gheţii lucii, a avut şi el o mică problemă, fiind nevoit să se oprească. În prima clipă se gândise să meargă cu spatele la vale şi să-şi ia avânt, să depăşească zona. Dar nu a fost nevoie să apeleze la un asemenea tertip pentru că aderenţa excepţională conferită de roţile împrumutate i-au permis să plece în mod normal, în sensul cursei.

Triumful în raliu a lui Urdea avea să rămână şi singura sa reuşită pe meleagurile unde trăia. În schimb, ea i-a deschis calea regală spre titlul din acel an.

Nicolae Cosmescu