ÎNTALNIRE CU TRECUTUL (II) -patru decenii de raliuri sub Tâmpa

DEBUTURI CU IMPLICAŢII ÎN VIITOR

Anii şaptezeci nu s-au limitat la dominaţia lui Puiu, care oricum s-a exercitat la începutul acestora. Între timp, multe s-au schimbat. S-a reluat campionatul. S-a retras remarcabilul maestru braşovean al volanului. Alţii, nume ce vor face istorie, au debutat cu ocazia “raliului Zăpezii”.

Ediţia din 1977 marchează un astfel de eveniment pentru un echipaj destinat unor mari succese. Cel al lui Ilie Olteanu şi Ovidiu Scobai. Dar şi al primei curse, sub culorile celor de la Colibaşi, a promiţătorilor Arpad Szalai şi Andrei Vinţă. Şi aşa cum se întâmplă mai întotdeauna cu un nou venit, Szalai a vrut să le taie la toţi respiraţia în chiar cursa de debut la noua sa echipă. La jumătatea raliului “Zăpezii”, denumire improprie atunci fiindcă cele 20°C de afară nu lăsau nicio şansă unui asemenea decor, noii veniţi erau la conducerea ostilităţilor, în ciuda unui Eugen Ionescu Cristea care pilota cea mai puternică maşină prezentă la start. Până la final, experienţa bucureşteanului va face ca soarta cursei să basculeze în favoarea sa. Dar şi un loc secund e o performanţă de toată lauda. Cu atât mai mult cu cât impresionanta prestaţie va fi confirmată de realizarea altor clasări pe locuri fruntaşe.

De remarcat faptul că în echipa Dacia, cu aceeaşi ocazie, îşi făcuse apariţia un navigator inedit, viitorul mare campion al vitezei, regretatul Nicu Grigoraş. Care ,,era condus” de mult mai experimentatul Cornel Motoc. La finalul întrecerii, gruparea argeşeană va obţine unul dintre cele mai de seamă succese ale sale de până atunci. Chiar mai mult decât ar fi sperat, afirmă apropiaţii acesteia.

Şi tot la capitolul debuturi trebuie consemnate şi prezenţele proaspăt înfiinţatei echipe “ARO”, a cunoscutei uzine muscelene, şi ITA Argeş. Ultima, ca efect al sindromului ce făcuse ca în acel deceniu să apară tot felul de ITA, judeţene.

            Însă de departe, surpriza cursei, senzaţia acesteia, a constituit-o prestaţia unui alt echipaj debutant. Cel format din clujenii Dacian Banca şi…Lucia Avram Cojocaru. Un echipaj mixt, cum nu se mai văzuse de pe timpul soţilor braşoveni Max şi Jutta Heitz. Dar nu în caracterul mixt al echipajului a constat senzaţia, cât în rezultatul reuşit de aceştia: locul întâi la grupa 1 şi nouă la general! Pe o maşină proprietate personală ce avea la bord 90.000 km.

Inedită este şi maniera în care s-a ajuns la o asemenea combinaţie. …Totul a început într-o zi de februarie, în care Dacian l-a adus de la maternitate pe Toni, fiul prietenului său Mihai Avram. În casa căruia a reîntâlnit-o şi pe “Luci”. Căreia i-a propus, fără să se fi gândit în prealabil la aşa ceva, să meargă împreună la ,,raliul Zăpezii”. Fata nu s-a decis pe loc, dar după un timp iată-i pe cei doi la recunoaştere. Într-o seară, coborând Timişul, au văzut lumini puternice în Braşov. De moment nu şi-au explicat ineditul fenomen. Abia când au ajuns la hotel şi au coborât din maşină au aflat motivul: fusese cutremur. Devastatorul cutremur din funesta zi de 4 martie. În mod firesc, cursa a fost amânată cu două săptămâni. Ea a avut loc, printr-o coincidenţă a sorţii, exact în ziua aniversării lui Dacian! Rezultatul îl cunoaşteţi. Ca efect secundar, faptul că la grupă i-a învins pe mult mai experimentaţii Nagy şi Mureşan a fost atât de greu digerabil pentru cel dintâi, încât, deşi prieten cu Banca, nu i-a mai vorbit vreo lună! Performanţa însă era mult mai importantă şi ea avea să-i deschidă calea spre o carieră de excepţie.

Nu putem părăsi ediţia din acel an a raliului fără să nu amintim şi de prezenţa în dreapta experimentatului pilot braşovean Mircea Popescu, a lui Ludovic Balint. Cunoscut prin rezultatele de la viteză. “În dreapta” este un fel de a spune, întrucât conducea maşina cel care ajungea să ocupe primul scaunul de la volan.

ŢIŢ, NAVIGATORUL ANILOR ‘70

Doar un capriciu “de-o vară” al Luciei Avram Cojocaru l-a frustrat pe Banca de titlul naţional la grupă. Cu toate acestea, prestaţia sa nu l-a lăsat indiferent pe conducătorul raliştilor de la IAP. “Nea Milică Popescu m-a cooptat în echipă, dar de moment fără să-mi dea maşină”, spune Dacian. Până a intrat în posesia acesteia, Banca a trebuit să facă apel la…maşina personală. În schimb, i l-a ataşat pe total necunoscutul, pe vremea aceea, Constantin Zărnescu. Ei urmau să evolueaze în aceeaşi grupă cu celebrul cuplu de campioni én titre, Iancovici-Vezeanu! Se întămplă un an mai târziu.

Debutul ineditului echipaj Banca-Zărnescu s-a produs într-un “raliu al Zăpezii“ marcat însă de o primăvară timpurie, şi nu a trecut neobservat. Din contră, a fost un debut suficient de zgomotos. Cu foarte mulţi decibeli, datoraţi pierderii tobei de eşapament pe o probă specială. Care alta decât Dălghiu? După o cursă de o noapte în care au evoluat fără greşeală, ei s-au clasat pe locul şase la general, dar au urcat pe podium la grupă. O adevărată ispravă, dacă ne gândim că în urma lor figurau cei care vor deveni campioni la final de sezon: Olteanu cu Scobai, aflaţi la bordul unei maşini superioară tehnic. Dar, odată ajunşi la finiş, oficialii, într-un exces de zel, i-au descalificat pe “gălăgioşi”. Remarcabil e faptul că la ieşirea de la festivitatea de premiere, ce se ţinea în mod tradiţional în clădirea Rectoratului Universităţii braşovene, Doru Gându, clasat imediat după Banca, i-a înmânat în mod sportiv cupa pentru locul secund fiindcă, i-a zis bucureşteanul, “e meritul tău“. Dacian a luat-o şi s-a dus acasă. Unde nedreptatea ce i se făcuse nu l-a lăsat să închidă ochii. La ora patru dimineaţa s-a dat jos din pat, s-a urcat la volan şi după şase ore era la sediul Federaţiei. Şi cum era un excelent cunoscător al regulilor jocului, un legist, a făcut “apel”. Le-a cerut o coală albă şi cu regulamentul în mână a scris contestaţia. După ceva timp i s-a făcut dreptate, Biroul federal decizând  repunerea în drepturi a echipajului. Iar eroarea oficialilor, spune Banca, nu a rămas nepedepsită.

De departe însă, faptul cel mai remarcabil al întrecerii braşovene îl constituie maniera de profesionişti desăvârşiţi în care au pregătit raliul viitorii învingători ai acestuia, timişorenii Gh. Nistor şi mai vechea noastră cunoştinţă, Corneliu Ţiţ. Cum raliul era de noapte, aceştia au făcut recunoaşterea, normal, pe zi. În schimb, cea de-a doua trecere pe probe, pentru corecţii, au efectuat-o noaptea, în condiţii de cursă. Cei mai mulţi concurenţi nu au agreat o asemenea trecere la ore târzii pentru că era extrem de obositor.

Numai că, pe cea de-a doua trecere pe masacranta probă Dălghiu (un drum forestier bun în prima sa parte, dar care spre final devenea aproape impracticabil datorită bolovanilor mari ce-l acopereau), au constatat că poteca paralelă, făcută de căruţe pentru evitarea zonei devastatoare, este practicabilă şi numai bună de folosit. Noroiul care-o făcea de evitat, noaptea îngheţa. Aşa că l-au notot şi “varianta” ca o soluţie pentru a nu supune maşina la un adevărat martiraj. Dar era o problemă: va fi practicabilă şi în noaptea cursei, adică între 4 şi 5 martie? Dată la care, atunci, zona Braşovului beneficia de un timp superb.

Pentru a nu se expune riscului de a găsi drumul desfundat, au apelat la un prieten care a parcurs proba în sens invers cu două ore înaintea startului acesteia. Răspunsul primit a fost entuziasmant: “drumurile noroioase sunt îngheţate”. La acestea au apelat cei doi şi au bătut cu secunde bune proba cheie a raliului. Şi odată cu aceasta şi întrecerea. Care-i avea printre animatori pe “tinerii lupi” braşoveni Gh. Urdea şi Ludovic Balint. Generaţia post-Puiu încă îşi făcea clasele, dar atrăsese atenţia asupra dotării native de excepţie a câtorva componenţi ai ei.

Dacă cei de pe atunci, sau de mai târziu, au fost şocaţi de victoria surprinzătoare a acelui echipaj, rămasă peste timp unică în palmaresul lor, acum au primit şi explicaţia. Uneori inteligenţa mai este şi răsplătită. Nu degeaba în ierarhia deceniului de care am mai vobit, Corneliu Ţiţ figurează pe primul loc la categoria navigatori. Al raliului braşovean, desigur.

EPISOADE DE THRILLER PE DĂLGHIU

În relatările despre anii precedenţi a apărut aproape în exclusivitate numele unei singure probe speciale: Dălghiu. Asta nu înseamnă că ea a fost unica înscrisă în   program. Categoric, nu! Dar ea era cea mai lungă, cea mai torturantă pentru maşini şi nervii piloţilor. Şi, în consecinţă, cea care decidea învingătorul raliului. Sau ceea ce unii numesc “judecătorul de pace” al unei dispute. Rar s-a întâmplat ca un sportiv învins pe acea probă să reuşească să recupereze handicapul pe celelalte şi să tranşeze disputa în favoarea sa. Doar super-campioniilor le reuşea un astfel de exerciţiu.

Să rămânem pentru scurt timp în decorul acesteia speciale de excepţie şi să cunoaştem câteva întâmplări cu iz de adevărat thriller, petrecute pe drumul adesea desfundat, aflat tot timpul în umbra copacilor.

Un episod de o asemenea factură s-a petrecut în îndepărtatul an 1979 şi l-a avut ca prim-solist pe un pilot de care n-am mai zis nimic de multă vreme, Mircea Ilioaea. De acum bucureştean, întemeietor al unei echipe axată mai mult pe întrecerile de viteză. La raliuri nu participa decât el, fiindcă avea “războiul” său cu foştii coechipieri de la Dacia. Mircea era hotărât să-şi dovedească supremaţia. Motiv pentru care şi-a pregătit o maşină ce afişa performanţe impresionante. Ţiţ, care a mers în dreapta multor piloţi de prim rang, n-are nicio ezitare în a afirma că “maşini ca a ale lui Ilioaea şi Grigoraş nu avea nimeni. Erau adevărate tunuri”. Nu ne îndoim de spusele sale.

Dar nici “uzinarii” nu s-au lăsat mai prejos. Motorul automobilului echipajului vedetă al piteştenilor, cel al lui Olteanu şi Scobai, era pregătit având drept sursă de ispiraţie creaţia lui Grigoraş şi Bellu, folosită cu un succes deosebit în întrecerile de viteză. Erau şi ei prezenţi la locul faptei pentru vreo ipotetică intervenţie. Nu avea să fie cazul, pentru că, aşa cum zicea Scobai, “noi n-am făcut niciodată ceva pe genunchi”.

Cu toată această “pregătire de foc”, adversarul cel mai periculos nu vor fi aceştia ci altul, braşoveanul Mircea Popescu. La rândul său un pilot de mare talent, decis să-şi înscrie numele pe lista învingătorilor atât de doritului raliu. Dar nu a reuşit să o facă pe toată lungimea întrecerii. Doar până la un moment, temutul Dălghiu!? Aşa socotise şi celălalt Mircea, Ilioaea. Iar după desfăşurarea primelor speciale, rezultatele îi confirmau calculele bucureşteanului. Timpii pe probe, deşi îl dezavantajau, i-au servit de minune într-o diversiune, specie în care era la fel de mare maestru ca şi în  pilotaj. În aşteptarea startului pe Dălghiu, Ilioaea se văita la toată lumea că Mircea Popescu îl bate fără drept de apel. Probabil că aşa s-ar fi întâmplat dacă atunci când se apropia de finişul probei, braşoveanul nu avea să rămână perplex la vederea a două camioane ce-i barau drumul. Dar un alt drum, nu cel pe care se desfăşura proba! Unul paralel, mult mai bun. În mare, era cel utilizat de Nistor şi Ţiţ cu un an mai înainte. Claxoanele stridente şi strigătele n-au avut niciun efect. Nimeni n-a venit să mute camioanele. Şoferii acestora, deşi nu era niciun local prin preajmă, erau de negăsit. Timp pierdut în zadar. Alt timp, şi mai mare, consumat pentru a revni la traseu. Aşa încât, coroborat cu alte probleme apărute ulterior, M. Popescu a terminat până la urma raliul, dar pe un loc total neonorant.

Ce se întâmplase acolo, în pădure? Cunoscând faptul că braşovenii ştiu tot felul de variante prin care să evite torturile de final ale Dălghiului, Ilioaea a găsit doi şoferi pe care i-a convins să-şi lase camioanele în drum. Mai mult, le-a cerut să dispară că “atunci când vin nebunii ăştia, e vai de voi”. Zis şi făcut! Pentru el, restul cursei s-a rezumat la controlarea ardoarei lui Olteanu de-al ajunge. Şi nu l-a ajuns. Trecuse exact un deceniu de la precedenta sa victorie aici, la Braşov.

O ultimă remarcă la acea cursă de coşmar pentru unii. Un punct major de atracţie l-a constituit automobilul pilotat de Balint, cu Mircea Panaite în dreapta. Era un prototip al viitoarelor Dacia Sport, realizat la service-ul din localitate, şi tratat stilistic în manieră italiană, proprie Alfei Romeo din anii 60. Motiv pentru care nu putea să fi fost vopsit decât roşu.

Dălghiu, atâta timp cât a existat în programul raliului, a fost proba cea mai teribilă a acestuia. Proba ce făcea diferenţa. Martora multor scene extreme, ce au creat legende în jurul său.

Înainte de a părăsi “zona” trebuie neapărat să vă realatez o întâmplare de mare dramatism, ce a ar fi ţinut fără respiraţie pe toată lumea, dacă ar fi existat transmisii în direct. Iar protagonişti nu puteau fi decât doi foarte mari campioni, Balint şi Zărnescu. Fiindcă atunci când aşa ceva li se întâmplă “celor mici”, povestea trece neobservată. Aşadar, pe torturanta probă “Dălghiu“, 26 km. de drum forestier mult mai înfiorător decât cele din pădurile ce au făcut faimă “raliului Marii Britanii“, un amortizor-spate are proasta inspiraţie să refuze să mai stea la locul său. În plin efort, el se desprinde şi afectează roata. Băieţii nu-l bagă în seamă, dar amortizorul atacă pneul. Care se termină repede. Dacia Sport continuă să fie “forjată”. Janta nu face nici ea faţă prea mult timp şi începe să facă nazuri. Totul în mai puţin de zece kilometri. Noroc că proba i-a sfârşit. Puntea spate însă e irecuperabilă.

Impresionanţii mecanici aflaţi la faţa locului pun mâna pe ciocane şi scule, furnizându-ne o adevărată probă de măiestrie, desfăşurată contra-cronometru. 19 minute mai târziu, Balint a revenit în cursă şi nu s-a mai oprit decât pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.

Dar cursa din ‘89 nu s-a rezumat doar la atât. A fost, cât timp a fost, chiar o luptă strânsă. Numai că, rând pe rând, Vasile, Andrei şi alţi tenori au rămas pe drum, permiţând evidenţierea fraţilor Gajdo, braşoveni, desigur, care şi-au permis chiar să bată o probă specială, încât la final să fie găsiţi pe a treia treaptă a podiumului. Succes absolut meritat.

(va urma)

Nicolae Cosmescu